Rolul Armatei României este acela de a garanta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, democraţia constituţională şi integritatea teritorială a ţării, precum şi sprijinirea acţiunilor statelor aliate în situaţii de criză, în baza angajamentelor asumate şi a deciziilor politice adoptate la nivelul NATO şi UE.
Dar nu numai atât. Armata susține misiunile de menţinere a păcii, ajută populația afectată şi contribuie la înlăturarea efectelor dezastrelor naturale și participă la prevenirea şi combaterea terorismului.
Forţele Armate ale României sunt formate din trei categorii de forţe: Forţele Terestre, Forţele Aeriene și Forţele Navale, aflate sub comanda Statului Major al Apărării. Acesta din urmă face parte din Ministerul Apărării Naționale și reprezintă structura militară de specialitate, prin care şeful Statului Major al Apărării exercită conducerea structurii de forţe a Armatei României. Pe timp de război, preşedintele României este comandantul suprem al Forţelor Armate.
La data de 24 noiembrie 1859 domnitorul Alexandu Ioan Cuza a înfiinţat Statul Major General. Ulterior, în anul 1872, forţele armate au fost împărţite în: armata permanentă, rezerva armatei permanente (armată teritorială), miliţiile şi gărzile civice.
Edificarea Forţelor Terestre, pe baze moderne, s-a realizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În anul 1872 existau două mari categorii: cavalerie şi infanterie. Cavaleriştii erau împărţiţi în roşiori (parte a armatei permanente) şi călăraşi (armata teritorială). Infanteria era reprezentată de dorobanţi. În timpul Războiului de Independenţă al României, din perioada 1877-1878, dorobanţii obişnuiau să-şi pună pene de curcan la căciuli, motiv pentru care au fost porecliţi „curcani”. Acest renume a fost consacrat definitiv în memoria colectivă prin poezia lui Vasile Alecsandri „Peneş Curcanul”, dedicată eroului dorobanţ Constantin Ţurcanu, care a fost veteran a patru campanii purtate de armata română: Războiul de Independenţă (1977-1878), al Doilea Război Balcanic (1913), Primul Război Mondial (1916-1918) şi Campania din Ungaria (1919).
Aviaţia militară română a luat fiinţă în anul 1910, datorită colaborarii societăţii civile cu Ministerul de Război. Cu toate acestea, extinderea sistemelor militare în cea de-a treia dimensiune s-a produs mai devreme, respectiv la data de 20 iunie 1874, când trei ofiţeri români au făcut o primă călătorie cu balonul şi au ajuns la concluzia cu acest mijloc este foarte util pentru obţinerea de informaţii militare. Primul avion militar, de concepţie şi producţie în întregime românească, a fost proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu şi realizat la Arsenalul Armatei. Zborul inaugural al aeronavei a avut loc la data de 17 iunie 1920.
Referitor la Marina Militară trebuie precizat că, înainte de anul 1859, fiecare din cele două principate, Moldova şi Muntenia, avea propria sa flotă, care a fost contopită într-o structură unitară numită Corpul Flotilei. Prima flotilă militară română avea în compunere şase şalupe-canoniere (nave mici de război înarmate cu unul sau mai multe tunuri şi folosite la patrulare, escortare, servicii de pază a coastelor şi a fluviilor) şi era dispusă în şase baze, în porturile Chilia, Ismail, Galaţi, Brăila, Giurgiu şi Calafat. Primul submarin românesc a fost „NMS (Nava Maiestăţii Sale) Delfinul”.
Dacă dorești o carieră în Armata României
și urmează pașii indicați